Alexandru Lăpuşan
După revoluţie lucrurile au băltit cam mult în ceea ce priveşte atitudinea noii puteri faţă de proprietăţile confiscate de regimul comunist şi-n special faţă de proprietăţile funciare. Decretul-lege nr.42/ 29.01.1990 prin care se dubla terenul atribuit în folosinţă a relaxat temporar situaţia. Deşi au fost câteva idei interesante, cu viziune de perspectivă, s-a preferat lălăirea lucrurilor până când presiunea socială a depăşit capacitatea administraţiei şi atunci situaţia a scăpat de sub control. Legea nr.18/1991 a fondului funciar, amendată şi răsamendată a dus reforma funciară către cele mai proaste finalităţi. S-au fărâmiţat pământurile, sau împrăştiat utilajele, s-a distrus toată infrastructura şi după 30 de ani a rămas ţăranul singur lângă pământul lui. Pentru ca pământul să producă erau necesare încă multe (unele distruse cu puţin timp înainte): utilaje agricole, bani pentru imputuri (seminţe, îngăşăminte, pesticide, etc), o posibilitate la indemână pentru valorificarea producţiei şi cunoştinţe tehnice de specialitate (care lipsesc şi acum din zona micului producător agricol). Unii, încoţofeniţi ai sorţii, beneficiind de binefacerile clientelismului politic au arendat mari suprafeţe de la stat, au beneficiat de subvenţii pentru investiţii şi producţie (pe lângă care fondurile europene sunt bani de…buzunar) şi au reuşit (măcar acesta este un lucru bun!) să deţină exploataţii agricole moderne şi eficiente de nivel european. O curiozitate este totuşi de remarcat: în zonele marilor exploataţii agricole moderne se înregistrază şi gradul de sărăcie al populaţiei cel mai ridicat! Acest lucru scoate în evidenţă lipsa corelării politicilor de stat complementare şi de fapt hei rupismul care, din păcate, a constituit caracteristica de bază a tuturor guvernelor. Agricultorii cu ceva experienţă au reusit să constituie exploataţii de sute sau 1-2 mii de ha (proprietate şi arendă), asigurându-şi în acelaşi timp şi o bază tehnică ce le putea satisface într-o bună măsură nevoile de producţie. Deşi activitatea agricolă se desfăşoară la nivele diferite (tehnică, productivitate, etc), toţi producătorii (înafara celor care deţin exploataţii foarte mari) se lovesc la valorificare de stăpânii pieţei cerealelor. Orice analiză, arată că cele trei-patru firme care stăpânesc piaţa cerealelor şi care se ’’suportă’’ pentru a nu ieşi din cadrul (numărul de operatori pe piaţă) impus de legile concurenţei, au ofertele de preţuri de achiziţie prea…’’egale’’şi fără elasticitate în negociere. Nivelul ofertelor este mult sub nivelul pieţei europene, în condiţiile în care costurile de producţie sunt cel puţin la nivelul acesteia. Fiind singurii care achiziţionează cereale au făcut şi fac jocurile pe piaţa cerealelor sub privirile interesate ale politicului. Interesant este mecanismul pe care stăpânii pieţei cerealelor l-au implementat şi care, în anul acesta, a determinat o explozie de nemulţumire din partea agricultorilor. Profitul din comerţul cu cereale fiind imens, pentru a imobiliza producătorii în relaţia cu ei, aceştia asigură şi imputurile pentru producţie. Atunci când nu plăteşte pe loc (şi când nici alte soluţii nu are) agricultorul acceptă preţuri cu peste 60-70% mai mari. Plata se face în produse din recolta obţinută. La preţul ..pieţei! Ei şi cum preţul pieţei îl stabilesc prin aranjamente tot ei, iată şi boacăna! Anul acesta preţurile de achiziţie impuse agricultorilor au coborât la jumătate faţă de anul trecut. Agricultorilor, fie nu le-a mai rămas nimic din recoltă după plata în natură a imputurilor, fie stau lângă grâu în aşteptarea unor vremuri mai bune. Fără un mediu de afaceri curat şi neviciat pe piaţa agricolă, fără proceduri şi responsabilităţi clare, situaţia va duce inerent la înrobirea agricultorilor.
